CONCURSUL...PRIMAVERII!.............ASTEPT POVESTILE VOASTRE PINA PE 21 MARTIE - PREMIUL ... $50 !
Scrie o poveste, inspirata din scena de mai sus. Peste doua saptamini, supunem povestile la vot. Cea mai frumoasa poveste va cistiga...$ 50 !!! Succes tuturora!
-Atenţie ! feriţi linia doi, soseşte trenu` 1863, cursa de persoane, va pleca în direcţia Teiuş , se auzi o voce răguşită în difuzoare. Oameni de tot soiul se pregăteau sa urce în tren ,cu fel şi fel de bagaje, printre ei se deosebeau muncitorii de la calea ferată şi cei care lucrau în construcţii vizavi de gară ,care şi-au terminat tura şi se grăbeau să ajungă acasă, alţii care nu aveau tren degrabă îşi pierdeau timpul la restaurantu` din gară, ba cu o mâncare caldă ,ba citind ziarele , ba cu o cafeluţa şi-o ţigară , ba pândindu-şi prada de la care să poată şterpeli oare- ceva bun de dat la amanet sau de vândut la ,,negru", oameni şi oameni ,tineri şi bătrâni ,muncitori şi şomeri,toţi,aşteptau şi ei,, ceva" ! Erau vremuri grele !ca după război. Trenul se oprise, oamenii dădeau năvală ,unii să urce ,alţii să coboare , la uşa vagonului înghesuială mare.,,-Rogu-te frumos ! maică, să scoboare copilu`!"zise o bătrânică gâfâind de oboseală ,ţinând cu o mână copilu` şi cu cealaltă bagajele.,, - Gabriel! ai luat umbrela ?- Da,bunico...," răspunse copilu` şi se îndreptară spre ieşire.-,, No! stai liniştit că trebe` să vină mama, cine ştie! no` prins motoru`da vine ea."Nori negri se vedeau pe deasupra clădirilor.,,- Bunico ! vine ploaia ! mi-e foame !Hmm! ce miros de ciorbă caldă !- No ! şi tu ! Ni` colo o prăvălie ,haidem înăun- tru` pân` vine mama ". Bătrânica şi copilu' intrară ,numa` bine în restaurant că şi începu ploaia, o ploaie deaia cu găleata, spargere de nori nu alta. ,,-Isuseeee! ce-i aici ? "bolborosi bunica printe dinţi ,pe lângă mirosurile apetisante de mâncare caldă valuri de fum se ridicau în sus pîn` la tavan,duhoarea de rachie mestecată cu putoarea de la scrumu` de ţigară o ameţii pe firava bunicuţă ,dă să cază ... o mână împinse un scaun şi bunica se trezi şezând. Din,,pământ din iarbă verde" apăru ospătaru`,luă comanda ,două ciorbe calde şi un pahar cu limonadă şi până să se aşeze şi copilu` veni cu tava :-,, Poftă bună la masă vă dorim !" -Gabriel! să mulţumim Domnului! , şi bunica fără să mai spună ceva îşi împreună mâinile şi începu să se roage . Copilu` la fel, căci aşa a fost învăţat .-,, Doamne Isuse te rog pentru mâncare, te rog pentru bunica, te rog pentru mama, fă să vie cât mai repede că tare mi-e dor de ea , nu am mai vazut-o de la grădiniţă şi te rog şi pentru tata fă-l sănătos să se ridice din pat că tare-i bolnav, io`s mulţumesc Doamne Isuse că ma-i ascultat ". Ochii celor doi ,,şmecheri" se ridicară din ziar şi se uitau cu mirare la bătrâna: -,,Ce-o fii şi cu asta? - Taci mă! e pocăită !" Un domn din spatele lor căutând un cui să-şi acaţe pardesiu' şi umbrela rămase cu ochii mari .- ,,Măi să fie!" Plin de ruşine veteranu` de război lasă ziaru` şi trabucul jos şi se uită şi el întrebător -,, Ce vrea să zică aceasta?" Toţi aceştia aşteptau şi ei ,,ceva"- .,Bunico! .... bunico!....am uitat să -i iau flori la mama, e ,,ziua "ei.Şi ei aşteptau pe,,cineva”
“Dani, pana vine trenul nostru hai sa intram sa mancam ceva, e destul de aglomerat dupa cat se pare, poate da bunul Dumnezeu si vom gasi o masa libera si o supa calda si gustoasa ca sa prindem puteri pentru calatoria noastra.” Intrara in restaurant, era atata de aglomerat ca nu prea aveai unde sa arunci un pai, fumul de tigara era gros de il taiai cu cutitul. Din fericire, tocmai s-au eliberat doua scaune asa ca au prins repede locurile si au comandat supa ce ii atrasese cu mirosul ei imbietor. Cu ei la masa, stateau doi tineri ce isi fumau cu mare satisfactie tigarile schimband idei si pareri despre stiri. Povesteau cu atata nonsalanta despre ele, de parca ei ar fi fost niste batrani atotcunoscatori. Nu le-a pasat de copil si bunica. Copilul acesta pleca in vacant, undeva la munte si se rugase pentru plecarea asta si atata asteptase sa plece. Atat de mult o iubea pe femeia asta ce imbatranea dar care il luase sub aripa ei ocrotitoare. Nu aveau cu ei bagaj mult, bocceluta bunicii si umbrela care ii protejase de ploaia ce parea ca un inceput de potop. Dani era fericit cu bunica, voia sa plece din oras, voia sa simta vantul mangaindu-I fata si zburlindu-I parul, deja se vedea pe pajisti alergand cu catelusul cel mic al bunicilor. Nu a avut timp de prea multe povesti ca un chelner obosit dar amabil le-a adus mancarea asa bunica si copilul au plecat capul si au inceput sa se roage abia perceptibil. Tinerii mai aveau un pic si isi dadeau foc la ziare de uimiti ce erau, un domn de la masa alaturata vazand scena, isi lasa incet cu cat mai putin zgomot ziarul care il tinuse preocupat pana atunci. Un domn ce tocmai intrase si isi tinea umbrela inca uda in mana a ramas si el miscat de scena ce tocmai a surprins-o. Domnul asezat in spatele lor s-a ridicat de la masa impresionat ca sa vada mai bine ce ii facea pe oamenii din intesatul restaurant sa pastreze tacerea. Incet, incet … s-a facut liniste si abia soptit s-a auzit: “Multumim Tata!”. Amandoi deschid ochii si se pregatesc sa spuna “Amin”cand aud pe cei din jur spunand: Amin!.
Trimit aici povestea mea caci pe blog primesc urmatoarea eroare: "Your HTML cannot be accepted: Must be at most 4,096 characters"
1944. Octombrie 23. O zi de care aveam sa imi aduc aminte toata viata mea. Afara era un aer imbacsit de fum si cu toate ca era putin frig oamenii se trezisera foarte devreme, lucru semnalat si de galagia de afara, zgomot de motoare, ordine scurte si noroi cat cuprinde. Mama, Adalheida, s-a luptat cu mine sa ma trezeasca din somn. Era ziua cand ne reintalneam cu fratii mei, o zi speciala pentru familia noastra. Cand tata disparuse fara urma iar ofiterii SS nu stiau nimic despre aceasta, tot ceea ce mai ramasese familiei noastre erau cei doi frati ai mei. Heinrich si Rodrick erau stalpii pe care familia noastra se baza din toate punctele de vedere caci celelalte rude ale noastre plecasera din Berlin spre zone mai linistite. Ne-am imbracat repede si am pornit sa ne intalnim cu fratii mei la o cafenea din centrul orasului pentru ca nu aveau voie sa faca vizite acasa in timpul de serviciu. Inainte de a ne apropia de locatia noastra am tras o privire catre mama mea care ma tinea strans de mana ca sa pot tine pasul cu ea. Era imbatranita prematur. Necazurile si problemele vietii nu o crutasera deloc si greutatea cresterii a trei copii a lasat amprente pe chipul ei. Nu am putut insa trece cu vederea ochii luminosi si blanzi, care emanau speranta. Speranta ca va veni o zi cand va fi mai bine. Speranta dar si bucuria revederii. Am ajuns in dreptul unei cafenele pe care scria cu litere mari “Restaurant”. Si acum imi aduc aminte de uimirea proprietarului cand intr-o dimineata si-a gasit geamurile sparte de autori “necunoscuti” si cativa membri ai partidului nazist sugerandu-i prieteneste sa le inlocuiasca cu unele noi pe care sa scrie Gaststätte. Intrand inauntru i-am vazut pe cei doi frati ai mei asteptand la una din mese. Atmosfera era oricum putin apasatoare din cauza zgomotelor surde, aerului imbacsit de fum de tigara si a sudalmilor ce se auzeau din bucataria localului. Heinrich si Rodrick se schimbasera mult, atat fizic dar mai ales psihic. Se maturizasera, se facusera chipesi. Erau fericiti ca ne vedem si au inceput sa povesteasca cu mandrie de faptele lor, de banii castigati si de realizarile lor. Insa nu am putut sa nu observ o umbra de ingrijorare pe chipul mamei si atunci cand ea ii privea in ochi pe cei doi frati ai mei vedeam cum li se intuneca fetele. Ceva ii apasa pe sufletele lor, constiinta nu le dadea pace. (Jugariu Marius)
Partea a 2-a Ne-au spus ca tocmai s-au intors de la Treblinka unde au ajutat la construirea unui loc “special” pentru cei defavorizati de soarta (evreii) si ca fusesera recompensati pentru munca lor. Nu am stiut de ce mama se intristeaza si mai tare si de ce chipurile lor au inceput sa fie mai posomorate. Nu am stiut ca la Treblinka urmau sa fie exterminati aproximativ un milion de oameni nevinovati ale caror sange urma sa fie cerut din mana poporului german. Mama incercase sa ii invete pe copii Calea pe care trebuie sa o urmeze pentru ca atunci cand vom creste mari sa nu ne abatem de la ea. Cu toate ca aprecia ajutorul financiar primit de la fratii mei, ar fi preferat sa moara de foame decat sa fie o unealta a pacatului. Rodrick, fiind vizibil stanjenit si simtindu-se vinovat, ii arunca o privire cu inteles lui Heinrich si se scuzara ca trebuie sa plece, ca trebuie sa mearga inapoi la servici. Inainte de a pleca insa, mama a facut un gest care a uimit lumea din jurul nostrum, un gest periculos pentru acele vremuri: s-a rugat cu o voce ferma, calda si i-a incredintat pe cei doi frati ai mei in mana lui Dumnezeu. Asa cum ma invatase de mic, m-am rugat si eu impreuna cu ea spre uimirea celor din jur. Oamenii se asteptau sa auda slavi la adresa unui om, nu la adresa lui Dumnezeu. Dupa acea intalnire am mai auzit de fratii mei de doua ori intr-o perioada de un an de zile. Vreau sa cred insa ca rugaciunea fierbinte si in lacrimi a mamei mele, din acea dimineata, nu le-a dat pace in inima. Vreau sa cred ca nu au avut pace in constiinta lor pana nu s-au intors la Dumnezeu. Cat despre mine... voi iubi pe mama mea neincetat, caci prin ea Domnul viata mi-a dat. Si impreuna te rog, o, Doamne, fa sa fim pe veci sus la Tine! Jugariu Marius
Multumesc, Rodica! Nu m-am gandit sa pun in doua parti pentru ca in total, cu tot cu spatii, povestirea are 4085 caractere, deci mai putin decat 4096. :)
Era o zi de toamna, scaldata in lumina auriu-ruginie, dar ploaia putea oricand sa se porneasca prin tinuturile acelea, asa ca domnul Moskovich, prevazator cum era, isi lua umbrela si porni spre centrul orasului. Dincolo de forfota din exterior, mintea lui era ca un labirint intortocheat, plin ochi de ganduri si sentimente stranii, dominate de regrete si dureri. De ce acum? N-ar trebui sa fie fericit? Fiul sau mai mare, Piotr, intrase la facultate la Paris si plecase de-o luna acolo. Sotia lui facuse un tratament indelungat, care daduse rezultate, iar acum era iarasi vesela, pe picioarele ei, dereticand si trebaluind prin casa toata ziulica. Fata mai mica, Sonia, mergea la scoala si primea numai laude pentru ea. Afacerea ii mergea bine, insa ceva nu-i dadea pace. De unde acest gol? De unde revolta si semnele de intrebare? Isi amintea cuvintele bunicii, care ii rasunau ca un ecou peste vremi si soroace: „Ce i-ar folosi unui om sa castige toata lumea, daca si-ar pierde sufletul?” Se mai gandea el la sufletul lui? De ce chiar acum?! Oare nu reusise sa scape de amintirea bunicii si de credinta ei inutila? Oare nu-l parasise ea chiar atunci cand avea cel mai tare nevoie de ea? De ce rugaciunile lui ca bunica sa se faca bine n-au fost ascultate, daca acest Dumnezeu al ei chiar exista? Intra intr-un restaurant, ca sa scape de labirintul framantarilor interioare. Abia deschise usa, cautand cu privirea o masa libera, tinea umbrela in mana, cand inima ii ingheta la vederea scenei de la o masa din apropiere: o bunica se ruga pentru mancare impreuna cu nepotul ei. Cum se putea una ca asta? Autoritatile interzisesera pana si mersul la biserica. Era complet lipsit de intelepciune sa te rogi in public! Puteau sa o aresteze in orice clipa pe zeloasa batranica. Insa acea imagine izbitoare ii aduse si mai vie in memorie amintirea bunicii lui. Domnul Moskovich vazu pe fetele oamenilor toata gama de sentimente, de la dispret pana la uimire. Ar fi vrut sa alerge printre mese, peste lucrurile celorlalti, pana la ea, sa o stranga in brate, sa planga si sa-i spuna ca si el a avut o bunica credincioasa. Dar, evident, nu se cuvenea pentru un om cu statutul lui. Atunci auzi si vocea copilului, care, desi era mai subtire, acoperi toata larma din restaurant: „Doamne, Iti multumesc pentru bunica mea si Iti multumesc ca toti oamenii care se afla aici vor fi impreuna cu noi in cer! Amin.”
A fost odata ca niciodata, asa isi incepea intotdeauna bunica povestea.Acum povesteste despre pictorul Norman care era un bun crestin.Tablourile lui aveau totdeauna o invatatura morala.Tabloul pe care il descrie acum reprezinta un restaurant in care oamenii vin, mananca si pleaca.Atentia mesenilor este starnita de prezenta bunicii cu nepotul.Oare ce gaseau ei interesant?palaria bunicii cu flori,meniul fierbinte de pe masa?nicidecum!Bunica si copilul au o atitudine pe care ei nu o cunosc.Ei aduc multumire lui Dumnezeu pentru darurile lui.Toti sunt uimiti: tineri in floarea varstei care nu au multumit niciodata nimanui, omul care tocmai a servit masa si crede ca i sa cuvenit totul, omul cu umbrela ganditor nevenindu-i sa creada de ce se intampla, pentru batranul sprijinit in baston nu mai sunt intrebari. Bunica imi spune ca drumul vietii e o calatorie in timp, incepe cu o primavara plina de sperante si se sfarseste cu o iarna. "Iar pimavara vietii e cel mai mare dar cu Isus ramane frumoasa ca un margaritar...."
Pierduse trenul si statea de un ceas in fata cafelei, rasfoind ziarul si chinuindu-se sa termine trabucul pe care il fuma acum mai mult din obisnuinta decat din placere. Din cand in cand mai tragea cu urechea la conversatia desucheata a celor doi tineri de la masa vecina; asa e in gara, o lume pestrita de care te lovesti vrand -nevrand. Mirosul de tigara proasta ajungea cu usurinta pana la el si daca nu ar fi fost ploaia nehotarata de afara, ar fi preferat o plimbare pe peron decat compania vecinilor de restaurant.
Se gandea sa renunte la trabuc, mai ales ca ii promisese sotiei ca se va ruga Domnului sa scape de acest viciu; promisiune nerespectata, isi aminti acum.
Prins de stirile din ziar, nu a observat cand la masa vecina bunica si nepotul s-au asezat timid la un colt al mesei.
Nu a observat nici cand un alt domn a trecut spre iesire, insa cateva picaturi din umbrela inca uda a acestuia l-au deteminat sa ridice privirea din ziar; pentru cateva secunde i se paru ca traieste un vis: copil fiind, intr-o toamna la fel de ploioasa ca acesta, impreuna cu bunica intrase pentru pranz in restaurantul garii; era putin speriat, putin curios, pentru ca se pregatea sa inceapa o noua viata: departe de parinti dar cu ei mereu prezenti in inima, rugandu-se Lui Dumnezeu sa ii odihneasca. Bunica il invatase cateva rugaciuni si el ii promisese ca atunci cand ii va fi greu isi va aminti mereu ca nu este singur: Dumnezeu este cu el.
Dintr-o data realiza ca nu era acum in gara doar pentru ca a pierdut trenul; trenul pe care l-a pierdut cu multi ani inainte, dupa plecare bunicii din viata lui, i se paru acum ca tocmai sosise in gara; discret, doar fumegand dincolo de fereastra il astepta , nu pentru a o lua de la capat ci pentru a pune inceput nou la viata sa.
Aseara am citit parintilor mei povestile...tatalui meu i-a placut povestea ta. Dar altceva am observat...anul asta esti intr-un mood generos...te-ai acomodat mai bine? Merg lucrurile mai usor? Intrebari...
Sunt foarte binecuvantat si Dumnezeu e foarte bun cu mine. Cred ca asa a fost si inainte insa nu am stiut sa vad si sa apreciez acest lucru asa cum ar fi trebuit.
Anul acesta.. este inca un an de indurare (nemeritat) din partea Lui, un an in care presimt ca lucrurile vor merge din ce in ce mai bine.
Cine aduce mulţumiri, ca jertfă, acela Mă proslăveşte, şi celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu. (Psalmii 50:23)
Marius, iertare. Dupa cum se vede si de pe blogul meu eu sunt cea cu reclama. Dar nu imi doresc sa castig premiul pentru mine. Am echivalat cei 50$ cu aproximativ 150 de paini ce pot fi cumparate cu ei la centrul social despre care am scris; gandindu-ma ca orice ajutor le este de folos mai ales ca premiul vine din partea unei doamne cu dragoste si frica de Dumnezeu.
Dupa cum vedem, Different e preferata publicului.
INDIFERENT DE TOP, FELICITARI TUTUROR CELOR CARE AU SCRIS PENTRU CA DIN FIECARE POVESTIRE SE POATE TRAGE UN FOLOS SI PANA LA URMA CRED CA ASTA ESTE CEL MAI IMPORTANT.
Iarta-ma te rog pentru exprimarea mea. Nu am vrut si nu vreau sa fac nici o aluzie. NU ai de ce sa iti ceri iertare de la mine pentru ca nu sunt cu nimic mai bun, sunt doar un pumn de tarana.
Rodica stie mai bine la ce m-am referit cu mesajul meu...
Un secret...pentru toti cei care au lasat aici o poveste...Toate povestile vor fi premiate...chiar daca nu tot acelasi premiu - dar fiecare va primi ceva. Promit.
Si un alt amanunt. Stiu ca fiecare persoana de aici are nevoie dintr-un motiv sau altul de un premiu...nu ma intrebati de unde stiu. Important este ca stiu... Nici un dolar nu va fi pradat...ca si altadata fiecare banut merge acolo unde trebuie sa mearga. Va sint tuturor recunoscatoare pentru povestile trimise. Personal cred ca fiecare poveste are gustul ei aparte...Si in totalitate este ca un meniu bogat cu mai multe feluri de mincare... Incepind cu prima povestioara a fratelui Milut care mi-a adus aminte de Romania si vorba mai veche a bunicutelor noastre...continuind cu Cella...si frumosul sfirsit - a fost fain sa auzi pe toata lumea spunind Amin la rugaciune, nu-i asa? Marius ne-a adus un aspect atit de dureros inaintea ochilor...tatalui meu i-a placut povestea lui indeosebi...
Apoi Different care la virsta ei gindeste atit de matur. Desi povestea este remarcabil construita, ce m-a afectat in mod deosebit este felul cum a judecat situatia creata in spatiul mic al pozei, si cum a mai gasit un aspect de discutat , cind din povestile dinainte, parea ca subiectul a fost deja devorat de ceilalti!!!
Beni...si el la o virsta un pic mai mare ca nepotul din poza a gasit pina si numele pictorului si in scurte cuvinte a reusit sa mai dea inca o povestioara scurta dar plina de miez. Bravo Beni!!!
Si ultima...dar nu ultima - Adriana. Aceasta domnita care are o inima cit ea de mare aduce multa bucurie unor copii sarmani, al caror viitor este scurt - si ea le face timpul ramas sa il petreaca pe pamint mai bun si mai frumos; atit pentru ei cit si pentru familiile lor. Va invit sa mergeti pe blogurile ei si sa vedeti cu ce se ocupa. Putini dintre noi fac atita sacrificiu cit face ea...
Deci tuturor concurentilor la "CONCURSUL PRIMAVERII"...VA ADUC DEOCAMDATA MULTUMIRILE MELE PENTRU PARTICIPARE. Mi-am odihnit ochii, mintea si inima citind tot ce ati scris. Dumnezeu sa va rasplateasca mai mult decit am sa pot sa va rasplatesc eu. Va rog mergeti pe acest link si continuati sa votati...in timp ce eu continui sa adun ceea ce va urma sa reprezinte premiile concurentilor ...Multumesc tuturora!!!
Draga Rodica sau mai bine zis, draga matusica Dardindar, ai scris mult prea frumos despre mine si nu merit.
Stii ce imi place la acest concurs?!
faptul ca plecand de la o poza, am descoperit alte lucruri interesante:
un desenator, Norman Percevel Rockwell (n. 3 februarie 1894 – d. 8 noiembrie 1978) a fost un desenator, ilustrator şi pictor american. Lucrările sale s-au bucurat şi continuă să se bucure de o deosebită popularitate în Statele Unite ale Americii, unde Rockwell este cunoscut mai ales pentru ilustraţiile sale, devenite faimoase, pentru coperta revistei The Saturday Evening Post, la care a colaborat timp de peste patruzeci de ani.
alte lucrari ale domniei sale: http://images.google.ro/images?q=norman+rockwell&oe=utf-8&rls=org.mozilla:en-US:official&client=firefox-a&um=1&ie=UTF-8&ei=JpevS--eJ5Pu-Qbj_bi0DQ&sa=X&oi=image_result_group&ct=title&resnum=4&ved=0CCQQsAQwAw
filme cu autorul http://www.youtube.com/watch?v=_nDrIfMEqXM
si nu in ultimul rand, bucuria ca blogul meu este placut si ca cei pe care i-am rugat sa voteze vin si o fac.
Asta inseamna ca 50$ reprezinta mult mai mult decat 50$, pentru ca am convingerea ca cel putin 2-3 din cei care au votat au retinut si adresa centrului si vor ajuta pe viitor, mai ales ca de acel centru se ingrijeste un preot inimos.
Si uite asa, nu sunt deloc suparata ca sunt doar pe locul doi, pentru ca de fapt am castigat mai mult decat premiul pus la bataie.
24 comments:
-Atenţie ! feriţi linia doi, soseşte trenu` 1863, cursa de persoane, va pleca în direcţia Teiuş , se auzi o voce răguşită în difuzoare. Oameni de tot soiul se pregăteau sa urce în tren ,cu fel şi fel de bagaje, printre ei se deosebeau muncitorii de la calea ferată şi cei care lucrau în construcţii vizavi de gară ,care şi-au terminat tura şi se grăbeau să ajungă acasă, alţii care nu aveau tren degrabă îşi pierdeau timpul la restaurantu` din gară, ba cu o mâncare caldă ,ba citind ziarele , ba cu o cafeluţa şi-o ţigară , ba pândindu-şi prada de la care să poată şterpeli oare- ceva bun de dat la amanet sau de vândut la ,,negru", oameni şi oameni ,tineri şi bătrâni ,muncitori şi şomeri,toţi,aşteptau şi ei,, ceva" ! Erau vremuri grele !ca după război. Trenul se oprise, oamenii dădeau năvală ,unii să urce ,alţii să coboare , la uşa vagonului înghesuială mare.,,-Rogu-te frumos ! maică, să scoboare copilu`!"zise o bătrânică gâfâind de oboseală ,ţinând cu o mână copilu` şi cu cealaltă bagajele.,, - Gabriel! ai luat umbrela ?- Da,bunico...," răspunse
copilu` şi se îndreptară spre ieşire.-,, No! stai liniştit că trebe` să vină mama, cine ştie! no` prins motoru`da vine ea."Nori negri se vedeau pe deasupra clădirilor.,,- Bunico ! vine ploaia ! mi-e foame !Hmm! ce miros de ciorbă caldă !- No ! şi tu ! Ni` colo o prăvălie ,haidem înăun- tru` pân` vine mama ". Bătrânica şi
copilu' intrară ,numa` bine în restaurant că şi începu ploaia, o ploaie deaia cu găleata, spargere de nori nu alta. ,,-Isuseeee! ce-i aici ? "bolborosi bunica printe dinţi ,pe lângă mirosurile apetisante de mâncare caldă valuri de fum se ridicau în sus pîn` la tavan,duhoarea de rachie mestecată cu putoarea de la scrumu` de ţigară o ameţii pe firava bunicuţă ,dă să cază ... o mână împinse un scaun şi bunica se trezi şezând. Din,,pământ din iarbă verde" apăru ospătaru`,luă comanda ,două ciorbe calde şi un pahar cu limonadă şi până să se aşeze şi copilu` veni cu tava :-,, Poftă bună la masă vă dorim !" -Gabriel! să mulţumim Domnului! , şi bunica fără să mai spună ceva îşi împreună mâinile şi începu să se roage . Copilu` la fel, căci aşa a fost învăţat .-,, Doamne Isuse te rog pentru mâncare, te rog pentru bunica, te rog pentru mama, fă să vie cât mai repede că tare mi-e dor de ea , nu am mai vazut-o de la grădiniţă şi te rog şi pentru tata fă-l sănătos să se ridice din pat că tare-i bolnav, io`s mulţumesc Doamne Isuse că ma-i ascultat ". Ochii celor doi ,,şmecheri" se ridicară din ziar şi se uitau cu mirare la bătrâna: -,,Ce-o fii şi cu asta? - Taci mă! e pocăită !" Un domn din spatele lor căutând un cui să-şi acaţe pardesiu' şi umbrela rămase cu ochii mari .- ,,Măi să fie!" Plin de ruşine veteranu` de război lasă ziaru` şi trabucul jos şi se
uită şi el întrebător -,, Ce vrea să zică aceasta?" Toţi aceştia aşteptau şi ei ,,ceva"- .,Bunico! .... bunico!....am uitat să -i iau flori la mama, e ,,ziua "ei.Şi ei aşteptau pe,,cineva”
fratele milut...excelenta povestea!!!
“Dani, pana vine trenul nostru hai sa intram sa mancam ceva, e destul de aglomerat dupa cat se pare, poate da bunul Dumnezeu si vom gasi o masa libera si o supa calda si gustoasa ca sa prindem puteri pentru calatoria noastra.”
Intrara in restaurant, era atata de aglomerat ca nu prea aveai unde sa arunci un pai, fumul de tigara era gros de il taiai cu cutitul. Din fericire, tocmai s-au eliberat doua scaune asa ca au prins repede locurile si au comandat supa ce ii atrasese cu mirosul ei imbietor.
Cu ei la masa, stateau doi tineri ce isi fumau cu mare satisfactie tigarile schimband idei si pareri despre stiri. Povesteau cu atata nonsalanta despre ele, de parca ei ar fi fost niste batrani atotcunoscatori. Nu le-a pasat de copil si bunica.
Copilul acesta pleca in vacant, undeva la munte si se rugase pentru plecarea asta si atata asteptase sa plece. Atat de mult o iubea pe femeia asta ce imbatranea dar care il luase sub aripa ei ocrotitoare. Nu aveau cu ei bagaj mult, bocceluta bunicii si umbrela care ii protejase de ploaia ce parea ca un inceput de potop.
Dani era fericit cu bunica, voia sa plece din oras, voia sa simta vantul mangaindu-I fata si zburlindu-I parul, deja se vedea pe pajisti alergand cu catelusul cel mic al bunicilor.
Nu a avut timp de prea multe povesti ca un chelner obosit dar amabil le-a adus mancarea asa bunica si copilul au plecat capul si au inceput sa se roage abia perceptibil.
Tinerii mai aveau un pic si isi dadeau foc la ziare de uimiti ce erau, un domn de la masa alaturata vazand scena, isi lasa incet cu cat mai putin zgomot ziarul care il tinuse preocupat pana atunci. Un domn ce tocmai intrase si isi tinea umbrela inca uda in mana a ramas si el miscat de scena ce tocmai a surprins-o. Domnul asezat in spatele lor s-a ridicat de la masa impresionat ca sa vada mai bine ce ii facea pe oamenii din intesatul restaurant sa pastreze tacerea. Incet, incet … s-a facut liniste si abia soptit s-a auzit: “Multumim Tata!”. Amandoi deschid ochii si se pregatesc sa spuna “Amin”cand aud pe cei din jur spunand: Amin!.
Cella...m-a surprins incheierea in mod placut...chiar asa...Amin!!!Amin!!!
Partea 1-a
Trimit aici povestea mea caci pe blog primesc urmatoarea eroare: "Your HTML cannot be accepted: Must be at most 4,096 characters"
1944. Octombrie 23. O zi de care aveam sa imi aduc aminte toata viata mea. Afara era un aer imbacsit de fum si cu toate ca era putin frig oamenii se trezisera foarte devreme, lucru semnalat si de galagia de afara, zgomot de motoare, ordine scurte si noroi cat cuprinde.
Mama, Adalheida, s-a luptat cu mine sa ma trezeasca din somn. Era ziua cand ne reintalneam cu fratii mei, o zi speciala pentru familia noastra. Cand tata disparuse fara urma iar ofiterii SS nu stiau nimic despre aceasta, tot ceea ce mai ramasese familiei noastre erau cei doi frati ai mei.
Heinrich si Rodrick erau stalpii pe care familia noastra se baza din toate punctele de vedere caci celelalte rude ale noastre plecasera din Berlin spre zone mai linistite. Ne-am imbracat repede si am pornit sa ne intalnim cu fratii mei la o cafenea din centrul orasului pentru ca nu aveau voie sa faca vizite acasa in timpul de serviciu.
Inainte de a ne apropia de locatia noastra am tras o privire catre mama mea care ma tinea strans de mana ca sa pot tine pasul cu ea. Era imbatranita prematur. Necazurile si problemele vietii nu o crutasera deloc si greutatea cresterii a trei copii a lasat amprente pe chipul ei. Nu am putut insa trece cu vederea ochii luminosi si blanzi, care emanau speranta. Speranta ca va veni o zi cand va fi mai bine. Speranta dar si bucuria revederii.
Am ajuns in dreptul unei cafenele pe care scria cu litere mari “Restaurant”. Si acum imi aduc aminte de uimirea proprietarului cand intr-o dimineata si-a gasit geamurile sparte de autori “necunoscuti” si cativa membri ai partidului nazist sugerandu-i prieteneste sa le inlocuiasca cu unele noi pe care sa scrie Gaststätte.
Intrand inauntru i-am vazut pe cei doi frati ai mei asteptand la una din mese. Atmosfera era oricum putin apasatoare din cauza zgomotelor surde, aerului imbacsit de fum de tigara si a sudalmilor ce se auzeau din bucataria localului.
Heinrich si Rodrick se schimbasera mult, atat fizic dar mai ales psihic. Se maturizasera, se facusera chipesi. Erau fericiti ca ne vedem si au inceput sa povesteasca cu mandrie de faptele lor, de banii castigati si de realizarile lor. Insa nu am putut sa nu observ o umbra de ingrijorare pe chipul mamei si atunci cand ea ii privea in ochi pe cei doi frati ai mei vedeam cum li se intuneca fetele. Ceva ii apasa pe sufletele lor, constiinta nu le dadea pace.
(Jugariu Marius)
Partea a 2-a
Ne-au spus ca tocmai s-au intors de la Treblinka unde au ajutat la construirea unui loc “special” pentru cei defavorizati de soarta (evreii) si ca fusesera recompensati pentru munca lor.
Nu am stiut de ce mama se intristeaza si mai tare si de ce chipurile lor au inceput sa fie mai posomorate. Nu am stiut ca la Treblinka urmau sa fie exterminati aproximativ un milion de oameni nevinovati ale caror sange urma sa fie cerut din mana poporului german.
Mama incercase sa ii invete pe copii Calea pe care trebuie sa o urmeze pentru ca atunci cand vom creste mari sa nu ne abatem de la ea. Cu toate ca aprecia ajutorul financiar primit de la fratii mei, ar fi preferat sa moara de foame decat sa fie o unealta a pacatului.
Rodrick, fiind vizibil stanjenit si simtindu-se vinovat, ii arunca o privire cu inteles lui Heinrich si se scuzara ca trebuie sa plece, ca trebuie sa mearga inapoi la servici.
Inainte de a pleca insa, mama a facut un gest care a uimit lumea din jurul nostrum, un gest periculos pentru acele vremuri: s-a rugat cu o voce ferma, calda si i-a incredintat pe cei doi frati ai mei in mana lui Dumnezeu. Asa cum ma invatase de mic, m-am rugat si eu impreuna cu ea spre uimirea celor din jur. Oamenii se asteptau sa auda slavi la adresa unui om, nu la adresa lui Dumnezeu.
Dupa acea intalnire am mai auzit de fratii mei de doua ori intr-o perioada de un an de zile. Vreau sa cred insa ca rugaciunea fierbinte si in lacrimi a mamei mele, din acea dimineata, nu le-a dat pace in inima. Vreau sa cred ca nu au avut pace in constiinta lor pana nu s-au intors la Dumnezeu.
Cat despre mine... voi iubi pe mama mea neincetat, caci prin ea Domnul viata mi-a dat. Si impreuna te rog, o, Doamne, fa sa fim pe veci sus la Tine!
Jugariu Marius
Am pus-o sus Marius, in doua bucati ca nici eu n-am putut s-o pun toata. Succes!
Multumesc, Rodica!
Nu m-am gandit sa pun in doua parti pentru ca in total, cu tot cu spatii, povestirea are 4085 caractere, deci mai putin decat 4096. :)
Era o zi de toamna, scaldata in lumina auriu-ruginie, dar ploaia putea oricand sa se porneasca prin tinuturile acelea, asa ca domnul Moskovich, prevazator cum era, isi lua umbrela si porni spre centrul orasului. Dincolo de forfota din exterior, mintea lui era ca un labirint intortocheat, plin ochi de ganduri si sentimente stranii, dominate de regrete si dureri.
De ce acum? N-ar trebui sa fie fericit? Fiul sau mai mare, Piotr, intrase la facultate la Paris si plecase de-o luna acolo. Sotia lui facuse un tratament indelungat, care daduse rezultate, iar acum era iarasi vesela, pe picioarele ei, dereticand si trebaluind prin casa toata ziulica. Fata mai mica, Sonia, mergea la scoala si primea numai laude pentru ea. Afacerea ii mergea bine, insa ceva nu-i dadea pace. De unde acest gol? De unde revolta si semnele de intrebare? Isi amintea cuvintele bunicii, care ii rasunau ca un ecou peste vremi si soroace: „Ce i-ar folosi unui om sa castige toata lumea, daca si-ar pierde sufletul?”
Se mai gandea el la sufletul lui? De ce chiar acum?! Oare nu reusise sa scape de amintirea bunicii si de credinta ei inutila? Oare nu-l parasise ea chiar atunci cand avea cel mai tare nevoie de ea? De ce rugaciunile lui ca bunica sa se faca bine n-au fost ascultate, daca acest Dumnezeu al ei chiar exista?
Intra intr-un restaurant, ca sa scape de labirintul framantarilor interioare. Abia deschise usa, cautand cu privirea o masa libera, tinea umbrela in mana, cand inima ii ingheta la vederea scenei de la o masa din apropiere: o bunica se ruga pentru mancare impreuna cu nepotul ei. Cum se putea una ca asta? Autoritatile interzisesera pana si mersul la biserica. Era complet lipsit de intelepciune sa te rogi in public! Puteau sa o aresteze in orice clipa pe zeloasa batranica. Insa acea imagine izbitoare ii aduse si mai vie in memorie amintirea bunicii lui. Domnul Moskovich vazu pe fetele oamenilor toata gama de sentimente, de la dispret pana la uimire. Ar fi vrut sa alerge printre mese, peste lucrurile celorlalti, pana la ea, sa o stranga in brate, sa planga si sa-i spuna ca si el a avut o bunica credincioasa. Dar, evident, nu se cuvenea pentru un om cu statutul lui. Atunci auzi si vocea copilului, care, desi era mai subtire, acoperi toata larma din restaurant: „Doamne, Iti multumesc pentru bunica mea si Iti multumesc ca toti oamenii care se afla aici vor fi impreuna cu noi in cer! Amin.”
Different...jos palaria! Frumoasa , bine gindita povestea...poate unii dintre noi ar trebui sa ne mai gindim la bunica din cind in cind!!!
A fost odata ca niciodata, asa isi incepea intotdeauna bunica povestea.Acum povesteste despre pictorul Norman care era un bun crestin.Tablourile lui aveau totdeauna o invatatura morala.Tabloul pe care il descrie acum reprezinta un restaurant in care oamenii vin, mananca si pleaca.Atentia mesenilor este starnita de prezenta bunicii cu nepotul.Oare ce gaseau ei interesant?palaria bunicii cu flori,meniul fierbinte de pe masa?nicidecum!Bunica si copilul au o atitudine pe care ei nu o cunosc.Ei aduc multumire lui Dumnezeu pentru darurile lui.Toti sunt uimiti: tineri in floarea varstei care nu au multumit niciodata nimanui, omul care tocmai a servit masa si crede ca i sa cuvenit totul, omul cu umbrela ganditor nevenindu-i sa creada de ce se intampla, pentru batranul sprijinit in baston nu mai sunt intrebari.
Bunica imi spune ca drumul vietii e o calatorie in timp, incepe cu o primavara plina de sperante si se sfarseste cu o iarna.
"Iar pimavara vietii e cel mai mare dar cu Isus ramane frumoasa ca un margaritar...."
Pierduse trenul si statea de un ceas in fata cafelei, rasfoind ziarul si chinuindu-se sa termine trabucul pe care il fuma acum mai mult din obisnuinta decat din placere. Din cand in cand mai tragea cu urechea la conversatia desucheata a celor doi tineri de la masa vecina; asa e in gara, o lume pestrita de care te lovesti vrand -nevrand. Mirosul de tigara proasta ajungea cu usurinta pana la el si daca nu ar fi fost ploaia nehotarata de afara, ar fi preferat o plimbare pe peron decat compania vecinilor de restaurant.
Se gandea sa renunte la trabuc, mai ales ca ii promisese sotiei ca se va ruga Domnului sa scape de acest viciu; promisiune nerespectata, isi aminti acum.
Prins de stirile din ziar, nu a observat cand la masa vecina bunica si nepotul s-au asezat timid la un colt al mesei.
Nu a observat nici cand un alt domn a trecut spre iesire, insa cateva picaturi din umbrela inca uda a acestuia l-au deteminat sa ridice privirea din ziar; pentru cateva secunde i se paru ca traieste un vis: copil fiind, intr-o toamna la fel de ploioasa ca acesta, impreuna cu bunica intrase pentru pranz in restaurantul garii; era putin speriat, putin curios, pentru ca se pregatea sa inceapa o noua viata: departe de parinti dar cu ei mereu prezenti in inima, rugandu-se Lui Dumnezeu sa ii odihneasca. Bunica il invatase cateva rugaciuni si el ii promisese ca atunci cand ii va fi greu isi va aminti mereu ca nu este singur: Dumnezeu este cu el.
Dintr-o data realiza ca nu era acum in gara doar pentru ca a pierdut trenul; trenul pe care l-a pierdut cu multi ani inainte, dupa plecare bunicii din viata lui, i se paru acum ca tocmai sosise in gara; discret, doar fumegand dincolo de fereastra il astepta , nu pentru a o lua de la capat ci pentru a pune inceput nou la viata sa.
VA MULTUMESC TUTUROR CELOR CARE IMI ACORDATI VOTUL VOSTRU SI RODICAI IN PRIMUL RAND CA A AVUT O IDEEA FOARTE BUNA CU CONCURSUL.
Tuturor concurentilor le doresc spor la voturi
Frumoasa initiativa. Felicitari, d-na Rodica! Sa va tina Dumnezeu obiceiul! Multa sanatate! Si mult succes concurentilor!
Frumoasă inițiativă d-na Rodica, felicitări! Și poveștile sunt tare frumoase...Abia aștept să votez și eu!
Hmm.. interesant.. 16 voturi fara ca sa imi fac "reclama" (sa chem lumea sa ma voteze)...
Multumesc!
Aseara am citit parintilor mei povestile...tatalui meu i-a placut povestea ta.
Dar altceva am observat...anul asta esti intr-un mood generos...te-ai acomodat mai bine? Merg lucrurile mai usor?
Intrebari...
Sunt foarte binecuvantat si Dumnezeu e foarte bun cu mine. Cred ca asa a fost si inainte insa nu am stiut sa vad si sa apreciez acest lucru asa cum ar fi trebuit.
Anul acesta.. este inca un an de indurare (nemeritat) din partea Lui, un an in care presimt ca lucrurile vor merge din ce in ce mai bine.
Cine aduce mulţumiri, ca jertfă, acela Mă proslăveşte, şi celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu. (Psalmii 50:23)
Marius, iertare. Dupa cum se vede si de pe blogul meu eu sunt cea cu reclama. Dar nu imi doresc sa castig premiul pentru mine. Am echivalat cei 50$ cu aproximativ 150 de paini ce pot fi cumparate cu ei la centrul social despre care am scris; gandindu-ma ca orice ajutor le este de folos mai ales ca premiul vine din partea unei doamne cu dragoste si frica de Dumnezeu.
Dupa cum vedem, Different e preferata publicului.
INDIFERENT DE TOP, FELICITARI TUTUROR CELOR CARE AU SCRIS PENTRU CA DIN FIECARE POVESTIRE SE POATE TRAGE UN FOLOS SI PANA LA URMA CRED CA ASTA ESTE CEL MAI IMPORTANT.
Adriana -
Iarta-ma te rog pentru exprimarea mea. Nu am vrut si nu vreau sa fac nici o aluzie.
NU ai de ce sa iti ceri iertare de la mine pentru ca nu sunt cu nimic mai bun, sunt doar un pumn de tarana.
Rodica stie mai bine la ce m-am referit cu mesajul meu...
Un secret...pentru toti cei care au lasat aici o poveste...Toate povestile vor fi premiate...chiar daca nu tot acelasi premiu - dar fiecare va primi ceva. Promit.
Si un alt amanunt. Stiu ca fiecare persoana de aici are nevoie dintr-un motiv sau altul de un premiu...nu ma intrebati de unde stiu. Important este ca stiu...
Nici un dolar nu va fi pradat...ca si altadata fiecare banut merge acolo unde trebuie sa mearga. Va sint tuturor recunoscatoare pentru povestile trimise. Personal cred ca fiecare poveste are gustul ei aparte...Si in totalitate este ca un meniu bogat cu mai multe feluri de mincare...
Incepind cu prima povestioara a fratelui Milut care mi-a adus aminte de Romania si vorba mai veche a bunicutelor noastre...continuind cu Cella...si frumosul sfirsit - a fost fain sa auzi pe toata lumea spunind Amin la rugaciune, nu-i asa?
Marius ne-a adus un aspect atit de dureros inaintea ochilor...tatalui meu i-a placut povestea lui indeosebi...
Apoi Different care la virsta ei gindeste atit de matur. Desi povestea este remarcabil construita, ce m-a afectat in mod deosebit este felul cum a judecat situatia creata in spatiul mic al pozei, si cum a mai gasit un aspect de discutat , cind din povestile dinainte, parea ca subiectul a fost deja devorat de ceilalti!!!
Beni...si el la o virsta un pic mai mare ca nepotul din poza a gasit pina si numele pictorului si in scurte cuvinte a reusit sa mai dea inca o povestioara scurta dar plina de miez. Bravo Beni!!!
Si ultima...dar nu ultima - Adriana. Aceasta domnita care are o inima cit ea de mare aduce multa bucurie unor copii sarmani, al caror viitor este scurt - si ea le face timpul ramas sa il petreaca pe pamint mai bun si mai frumos; atit pentru ei cit si pentru familiile lor. Va invit sa mergeti pe blogurile ei si sa vedeti cu ce se ocupa. Putini dintre noi fac atita sacrificiu cit face ea...
Deci tuturor concurentilor la "CONCURSUL PRIMAVERII"...VA ADUC DEOCAMDATA MULTUMIRILE MELE PENTRU PARTICIPARE. Mi-am odihnit ochii, mintea si inima citind tot ce ati scris. Dumnezeu sa va rasplateasca mai mult decit am sa pot sa va rasplatesc eu. Va rog mergeti pe acest link si continuati sa votati...in timp ce eu continui sa adun ceea ce va urma sa reprezinte premiile concurentilor ...Multumesc tuturora!!!
Draga Rodica sau mai bine zis, draga matusica Dardindar, ai scris mult prea frumos despre mine si nu merit.
Stii ce imi place la acest concurs?!
faptul ca plecand de la o poza, am descoperit alte lucruri interesante:
un desenator, Norman Percevel Rockwell (n. 3 februarie 1894 – d. 8 noiembrie 1978) a fost un desenator, ilustrator şi pictor american. Lucrările sale s-au bucurat şi continuă să se bucure de o deosebită popularitate în Statele Unite ale Americii, unde Rockwell este cunoscut mai ales pentru ilustraţiile sale, devenite faimoase, pentru coperta revistei The Saturday Evening Post, la care a colaborat timp de peste patruzeci de ani.
alte lucrari ale domniei sale: http://images.google.ro/images?q=norman+rockwell&oe=utf-8&rls=org.mozilla:en-US:official&client=firefox-a&um=1&ie=UTF-8&ei=JpevS--eJ5Pu-Qbj_bi0DQ&sa=X&oi=image_result_group&ct=title&resnum=4&ved=0CCQQsAQwAw
filme cu autorul http://www.youtube.com/watch?v=_nDrIfMEqXM
si nu in ultimul rand, bucuria ca blogul meu este placut si ca cei pe care i-am rugat sa voteze vin si o fac.
Asta inseamna ca 50$ reprezinta mult mai mult decat 50$, pentru ca am convingerea ca cel putin 2-3 din cei care au votat au retinut si adresa centrului si vor ajuta pe viitor, mai ales ca de acel centru se ingrijeste un preot inimos.
Si uite asa, nu sunt deloc suparata ca sunt doar pe locul doi, pentru ca de fapt am castigat mai mult decat premiul pus la bataie.
Multumesc
Post a Comment